Home Blog Page 3

Măgureni, satul de sub cer

0

Satul Măgureni, aflat la circa 30 de kilometri de Orăştie, la poalele Vârfului Godeanu, cel supranumit „muntele sfânt al dacilor” şi la veo trei ore de mers de Sarmizegetusa Regia, se pregătea să devină istorie încă din anii 1960. Câteva familii de oieri mai locuiau în cătunul de munte, iar şcoala îşi trăia ultimii ani de existenţă. Aşezarea rămăsese totuşi un loc excelent pentru recreere.

După decenii de depopulare ireversibilă, la începutul anilor 2000, satul nu mai avea niciun locuitor. Câteva case vechi de lemn, părăsite, unele dărâmate de vitregiile naturii, se înşirau pe coamele dealurilor însorite şi în lunci, la mari distanţe una de alta. Atât mai rămăsese din cătunul de oieri care în urmă cu un secol număra peste 120 de suflete.

Continuarea pe adevarul.ro.

Viaductul emblematic de la Brad

0
  • Viaductul Luncoiu, aflat la intrarea în municipiul Brad, a rămas una dintre construcţiile emblematice ale fostei căi ferate Deva – Brad, din Munţii Metaliferi.

Vechi de aproape opt decenii, viaductul a fost clădit din opt bolţi de beton armat în plin centru, de 20 de metri deschidere, are 217 metri lungime şi este construit în curbă şi contracurbă cu rază de 300 de metri. El serveşte ca pasaj inferior pentru şoseaua Deva – Brad, deasupra căreia se ridică la circa 25 de metri.

Calea ferată şi traversele au fost luate de peste două decenii de pe viaduct şi chiar dacă nu mai este folosit, reprezintă un punct de atracţie pentru cei care ajung în zonă. Este, însă, şi un loc unde s-au petrecut mai multe tragedii. Soarta construcţiei abandonate, dar şi a fostei căi ferate, se va schimba, susţin autorităţile locale.

Viaductul se află la circa cinci kilometri de gara Brad, o bijuterie a Ţării Zarandului, iar până la el călătorii pot ajunge pe jos, cu bicicletele, sau chiar cu maşinile de teren, pe vechiul terasament. De asemenea, pot urca pe potecile versanţilor care îl înconjoară. Dincolo de viaduct, spre Deva, cea mai mare parte a fostei căi ferate este accesibilă turiştilor chiar şi cu maşina, însă în unele locuri podeţele, şi podurile au dispărut, iar vegetaţia abundentă a acoperit terasamentul. Calea ferată traversează aşezări izolate, iar dificultatea traseului a impus construcţia a zeci de poduri şi podeţe, a cel puţin 11 viaducte şi a patru tuneluri.

 Continuarea pe adevarul.ro

Simeria, șantierul feroviar

0

Construcţia noii magistrale feroviare din vestul ţării, pe tronsonul Gurasada – Simeria, va schimba atât situaţia nodului rutier Simeria, cât şi a clădirii staţiei şi a peroanelor sale. În prezent, spre deosebire de alte sectoare ale traseului de 41 de kilometri, la Simeria lucrările sunt abia la început. În zona gării se lucrează la căile ferate 4 şi 5, în timp ce clădirea principală a staţiei CFR, peroanele şi pasarela nu au intrat încă în şantier.

Lucrările prevăd construirea şi modernizarea peronului din faţa clădirii de călători cu o lungime de 270 de metri şi o înălţime de 0,55 metri, a peronului dintre liniile 2 şi 3, cu o lungime de 400 de metri şi o înălţime de 0,55 metri şi a peronului între liniile 4 şi 5, cu dimensiuni similare. Cele două peroane intermediare vor fi prevăzute cu copertine în lungime de 300 de metri.

Continuarea pe adevarul.ro.

Viaductul căii ferate înguste a Hunedoarei

0

La sfârşitul anilor 2000, vechiul traseu al mocăniţei a fost dezafectat, iar liniile ferate, podurile şi podeţe, împreună cu garniturile feroviare au fost valorificate la „fier vechi”.

Vechile cantoane au rămas şi ele părăsite, iar unele au fost demolate pentru materialele de construcţii, în timp ce majoritatea traverselor de lemn au dispărut. Scheletul unui viaduct care se ridică la peste 20 de metri deasupra râului Zlaşti şi a şoselei Hunedoara – Cerbăl a rămas însă neclintit.

Linia ferată a fost luată de pe el, împreună cu o parte a elementelor metalice, însă structura uriaşă al monumentului, înlocuită parţial în 1996, nu a putut fi luată. În apropiere de viaductul de la marginea Hunedoarei, izolate la poalele unei cariere de piatră, au existat mai multe case şi barăci folosite de muncitorii din zonă. Doar una a rămas în picioare şi este încă locuită.

Continuarea pe adevarul.ro.

Gara Hunedoarei, fără speranțe

0

Au trecut de mult timp vremurile în care gara Hunedoarei era principala poartă de intrare în oraș și locul aglomerat de călători și navetiști.

Au trecut și trei ani de când ultimul tren de călători a pornit, la acea dată, fără întoarcere, din gara Hunedoarei spre Simeria.

De atunci, clădirea staţiei CF a fost pusă sub lacăt şi lăsată în conservare, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

Pe ruta feroviară de 15 kilometri, care începe „de la capăt de line”, din Hunedoara, traversează zona combiantului siderurgic şi satele Peştişu Mare, Bârcea Mică, Bârcea Mare şi Sântandrei pentru a ajunge în vechiul nod feroviar, mai circulă rar câte un marfar între Simeria şi Peştişu Mare. În Hunedoara nici măcar trenurile de marfară nu au mai ajuns, din 2018.

Din dreptul ei, câţiva localnici mai traversează uneori liniile ferate pentru a ajunge la gospodăriile aflate de cealaltă parte a peronului. Câţiva câini maidanezi au rămas şi ei aciuiaţi în jurul gării şi al fostei autogări din vecinătatea ei – devenită o clădire fantomă.

Gara construită în anii ´50 a rămas o „relicvă” a primilor decenii de comunism, interesantă mai degrabă pentru amatorii de fotografii decât pentru foştii navetişti care în trecut se înghesuiau pe peron şi în sălile sale, în aşteptarea trenurilor cu care mergeau la locurile de muncă din combinat sau călătoreau, fără oprire, spre staţiile de pe ruta Hunedoara – Iaşi.

Jurnaliști occidentali în Valea Jiului, la începutul anilor 90

0
  • Valea Jiului a atras atenţia presei internaţionale, în vremurile tulburi de după răsturnarea regimului comunist.

O mulţime de jurnalişti occidentali au ajuns în regiunea minieră şi au lăsat mărturii despre viaţa localnicilor şi despre mentalitatea minerilor din acele vremuri.

„Minerii români se văd ca o forţă de securitate de top”, a fost titlul dat de un corespondent al agenţiei United Press International (UPI), unui reportaj realizat în Petroşani şi publicat în presa din SUA în 24 iunie 1990. Iată relatarea jurnalistului:

„Petroşani, România (UPI) – La 6:30 p.m., primul autobuz dintr-un lung convoi intră huruind în oraş, ticsit de minerii cu feţele negre, întorşi din minele de cărbune. Autobuzul trece clătinându-se printr-o pădure mohorâtă ce se înalţă în faţa sa, înnegrită şi ea de praful de cărbune. Câţiva mineri coboară, alţii îşi continuă drumul spre centrul oraşului pentru a lua o băutură sau o masă caldă în restaurantele ponosite de pe strada principală. Acesta este Petroşaniul – inima mineritului din ţară, aflat în Valea Jiului din sud-vestul României.

Este, totodată, oraşul care a răspuns chemării recente a preşedintelui Ion Iliescu cu miile de mineri veniţi în Bucureşti pentru a suprima cu brutalitate protestele de aici. Înarmaţi cu topoare, bice şi bâte, minerii au bătut nenumăraţi suporteri ai opoziţiei, jurnalişti şi pe oricine arăta suspicios în cele 36 de ore de furie. Au distrus sediile a două partide politice şi al unui ziar de opoziţie. În ciuda condamnării internaţionale a actelor de violenţă, minerii spun că sunt mândri de ce au făcut şi că au rămas loiali puterii reprezentate de Frontul Salvării Naţionale, despre care spun că le-a crescut standardul de viaţă. „Suntem lumina acestei lumi şi conştiinţa ţării”, spune minerul Miron Cozma. „Am adus legea şi ordinea în România, după ce Poliţia a dat greş”.

Minerii insistă că nu au fost direct invitaţi să vină în Bucureşti, dar au răspuns apelului general făcut de Iliescu la muncitori, după violenţele anti-guvernamentale.

„Cu toţii am urmărit la televizor ce se întâmpla în Bucureşti şi, când transmisiunea a fost oprită, am ştiut că este un semn”, spune inginerul minier Gavril Horvath, care a luat primul tren care a pornit din Valea Jiului spre capitală.

„Eu, personal, i-am spus lui Iliescu, în februarie, că dacă Poliţia şi Armata nu pot menţine ordinea, noi o vom face. Tot ce am făcut a fost să ne ţinem de cuvânt”. Încercările cel puţin ale unui şef de mină de a preveni plecarea minerilor s-au dovedit zadarnice”, relata corespondentul UPI.
„Lăsaţi democraţia, oamenii vor ordine”

„Metoda minerilor în stilul Ceauşescu de a aduce liniştea câştigă susţinerea românilor osteniţi. Lăsaţi democraţia, oamenii vor ordine”, a fost titlul dat de jurnaliştii britanic Victoria Clark şi Nick Thorpe, unui reportaj realizat în Valea jiului şi publicat în „The Observer” în 24 iunie 1990. Iată relatarea:

„Pace, pace!”, strigă panourile tăcute de pe marginea drumului spre Petroşani. Sunt ultimele panouri rămase din era Ceauşescu în inima Văii Jiului, Mesajul este pe cât de valid, pe atât de lipsit de conţinut, acum ca şi în trecut. Cinci mii de mineri au trecut prin dreptul lor în 13 iunie, în drum spre Bucureşti pentru a snopi în bătaie pe oricine suspectau că deranjează „pacea” lui Iliescu. Minerii din Petroşani sunt fără regrete. Cel mai socant lucru în cea mai şocantă ţară este că majoritatea oamenilor i-au susţinut. În spatele unor cuvinte nobile, ca democraţia, a rămas dorinţa unei populaţii mult-abuzate pentru stabilitate cu orice preţ.

Condiţiile de lucru din mina Livezeni sunt abominabile. Prin galeriile strâmte, sufocate de maşinării abandonate şi de cablurile electrice atârnate, echipamentul este transportat cu mâinile. Este prea întuneric pentru a verifica nivelul metanului, prea fierbinte şi prea mult praf negru de cărbune pentru a putea respira normal şi adesea prea strâmt pentr a putea sta în picioare.

Un miner trece potincindu-se şi murmurând un „noroc bun” către colegii săi. 90 de oameni şi-au pierdut vieţile în ultimul an în minele din Valea Jiului.

„Deciziile noastre de aici sunt o problemă de viaţă şi de moarte” spune unul dintre ei, în timp ce banda transportoare de sub el porneşte fără avertisment.

„Nu-i urâm pe studenţi”, spune Horia Puiu, şef al Sectorului 2 din Mina Livezeni, „îi urâm pe cei care nu muncesc”.

Mulţi dintre români, în special minerii, au eşuat în a vedea diferenţa dintre piaţa liberă şi piaţa neagră. „Bişniţă”, din „business” este un cuvânt murdar. Iar mâna Securităţii încă lucrează”, scriau jurnaliştii publicaţiei „The Observer”.
Oraşul cufundat în sărăcie

„Lipsurile afectează România la opt luni după Ceauşescu. Viaţa este sumbră în provincialul Petroşani”, scria David Binder, într-un articol din The New York Times, din 28 august 1990.

Petroşani, România – Un bărbat dansa pe treptele Casei de Cultură din Petroşani, vineri după-amiază, ridicându-şi braţele, cu o sticlă de rachiu în mână, şi mormăind versurile unui cântec. „Este de necrezut pentru mine”, spune Aurelian neagu în timp ce observă scena.

„Unde a găsit băutura? Nu este de niciun fel în magazine”. Nu este nici benzinp la staţiile de pompare din Petroşani. Cel mai apropiat loc unde poate fi găsit combustibil este oraşul Târgu-Jiu, din josul Văii Jiului, aflat la vreo 55 de kilometri. Nu sunt nici pui de găină, nici vin, nici bere, e puţină pâine şi nu foarte multă carne în magazinele alimentare ale acestui oraş minier cu aproape 80.000 de locuitori. De două săptămâni a fost raţionalizat zahărul la un kilogram pe lună pentru fiecare locuitor. Cota în Bucureşti era de 1,5 kilograme pe cetăţean.

La opt luni de la răsturnarea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, România este o ţară a lipsurilor în aproape toate categoriile de bunuri de consum, de la chibrituri la şireturi, cu excepţia pepenilor, care sunt acum în sezon.

„Este parţial o problemă de management prost”, spune Valerica Matei, secretară a uniunii minerilor din Petroşani. Pentru a-şi susşine punctul de vedere, îşi aduce oaspeţii la un magazin alimentar din Petrila, un alt oraş minier din vecinătate. Are stocuri suficiente de mezeluri şi o varietate de cârnaţi. „Acest magazin are un şef bun”, spune Matei. „Îşi dă silinţa”.

Piaţa fermierilor din Petroşani are o varietate de bunuri care nu se găsesc în magazinele de stat alimentare, inclusiv brânză proaspătă de oaie, numită caş, ţinută într-un butoi, în apă sărată. „Cât costă?”, întreabă Matei pe o ţărancă tânără care vinde caşul. „17 lei kilogramul”, spune aceasta.

„Este aproape jumătate din câştigul meu într-o zi”, spune Matei. Venitul său este de vreo 7 dolari pe zi, la rata de schimb oficială. Viaţa anostă a românilor este mai vizibilă în oraşe ca Petroşani, decât în capitala aflată la 250 de mile. Teatrul din Petroşani este în permanenţă întuneric, nu are o companie cu repertoriu şi nu vin trupe şi artişti în turneu.

Casa de cultură prezintă ocazional filme cu hoţi şi poliţişti şi se declară discotecă sâmbătă seara. Sunt trei cinematografe în regiunea metropolitană cu aproape 200.000 de locuitori, iar filmele sunt adese vechi de decenii. Puţini rezidenţi deţin automobile, „De asemenea, avem o echipă slabă de fotbal”, spune minerul Alexandru Kiss, de 30 de ani.
Oraşul fără apă

Jurnalistul William McPherson, scriitor şi fost editor la The Washington Post, câştigător al unui Premiu Pulitzer, s-a mutat în România la începutul anului 1990 şi a locuit aici aproape şapte ani. Într-unul dintre articolele sale, publicat în SUA, în toamna anului 1992, sub titlul „Curios şi mai curios, urmele banilor din România”, a scris despre „aventura” trăită în Valea Jiului, în vara precedentă. Iată relatarea publicistului:

„În Petroşani, centrul regiunii miniere unde am petrecut şase zile lungi, la hotel nu era aproape deloc apă, duşul nu funcţiona, iar apa la toaletă nu se trăgea, dar am găsit un buchet frumos de flori sălbatice pe masă, iar staff-ul era amabil. Au suplimentat sticlele de apă minerală. În a treia zi am stat la coadă la benzină în Vulcan, un oraş învecinat. Am aşteptat la rând aproape o oră. Era combustibil, dar nu exista electricitate pentru ca pompele să poată funcţiona.

„Se întâmplă tot timpul”, mi-a spus un localnic, „aşa ne scot ei din minţi”.

Am decis să vizitez primăria. Aici era electricitate. Primarul arăta ca Sidney Greenstreet (n.r. actor englez) jucând rolul unui paşă turc. Purta două inele, un ceas de aur şi o brăţară de aur. Despre lipsa electricităţii? „O pană de curent”, m-a asigurat primarul. Şi apa? „În şase săptămâni va fi şi apă”. În şase săptămâni, am remarcat eu, va începe campania electorală.

În cea de-a şasea şi ultima zi de şedere în Petroşani, am fost să mă întâlnesc cu oficialii de top din Liga Minerilor. Am trecut prin protocolul obligatoriu şi am băut un pahar cu apă. Poate o oră mai târziu, în mijlocul primului interviu, am observat că mâna cu care scriam se făcuse foarte mică. M-a luat ameţeala şi am leşinat. Când m-am trezit, cinci minute mai târziu, eram asudat şi nu puteam mişca nici măcar degetul mic, am remarcat cu ceva amuzament. „Ai avut un atac de cord”, mi-au spus. „Am chemat o ambulanţă”. „Nu, nu”, le-am răspuns, „nu a fost atac de cord. Nu vreau ambulanţă”. Nu am mai vrut să merg la spital în Petroşani. Nici acolo nu era apă. Vor să construiască unul nou. Încercaţi să pompaţi nişte apă în cel vechi, m-am gândit eu, dar eram prea slăbit să o mai spun. După jumătate de oră, m-am putut ridica în picioare, cu ajutor, şi am plecat la casa unui prieten.

„Cu siguranţă ai fost otrăvit”, mi-a spus un prieten român, mai târziu, în Bucureşti. „Îndeajuns să te afecteze, dar nu suficient cât să te omoare. Bine că nu ai mai fost la spital”. Era tare preocupat de asta. „De ce ar fi vrut să facă asta?”. „Cine ştie. Poate pentru că scrii”, relata jurnalistul William McPherson

FOTO: William McPherson alături de un miner. Foto: Facebook: W. McPherson

Text preluat din adevarul.ro.

Imagini de colecție cu cuplurile din Hunedoara la început de secol XX

0

Stânga: Tineri căsătoriți, în straie tradiționale, din Lunca Cernii, 1926. Interesant portul popular – diferit de cel din Ținutul Pădurenilor. Cu ocazia asta am aflat că satele din Lunca Cernii se află in Țara Hațegului, nu în Ținutul Pădurenilor. Foto: Denis Galloway sau Romulus Vuia. Din volumul: Portul popupar în Țara Hategului (1962).

Dreapta: Cuplu de români din Hunedoara, 1911, august. Foto: Jeno Cholnoky.

Sohodol, satul din munți cu șosea nouă

0
  • Mai puţin de 400 de oameni locuiesc în cele patru sate ale comunei Lelese din Ţinutul Pădurenilor: Cerişor, Lelese, Sohodol şi Runcu Mare.

GALERIE FOTO DIN SOHODOL

Cea mai mică dintre aşezări, Sohodol, s-a depopulat aproape complet în ultimele decenii, din cauza izolării ei pe o creastă din Munţii Poiana Ruscă şi a drumurilor greu accesibile. Doar 20 de localnici mai trăiesc în Sohodol, însă pe timp de iarnă puţini dintre ei pot fi găsiţi în gospodăriile lor.

GALERIE FOTO CU OAMENII DIN ŢINUTUL PĂDURENILOR ÎN TRECUT

O şosea modernă construită în ultimele luni, între Lelese şi Sohodol, considerată unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Ţinutul Pădurenilor, a scos din izolarea prelungită satul din munţi şi i-a făcut pe localnici mai optimişti în privinţa viitorului aşezării. În acelaşi timp, uliţele proaspăt asfaltate ale cătunului au fost luminate cu instalaţii cu Led-uri, ecologice.

Continuarea pe adevarul.ro.

Bătrâna, micul paradis din Ținutul Pădurenilor

0
  • Bătrâna, una dintre cele mai mici comune din România, numără puţin peste 100 de locuitori.

Majoritatea sătenilor din Bătrâna sunt vârstnici. În ultimele decenii, populaţia a fost într-o continuă scădere, la fel cum s-a petrecut cu toate aşezările din Ţinutul Pădurenilor. Oamenii trăiesc în cea mai mare parte din munca pământului şi creşterea animalelor. Păstrează tradiţii arhaice şi se bucură de frumuseţea unei aşezări de munte înconjurată de păduri seculare întinse.

Numele satului Bătrâna se pierde în negura vremurilor, spun localnicii. Unii cred că aşezarea ar fi fost locuită din vremea Daciei Romane, iar colonoştii i-au dat acest nume, pentru a aminti de veteranii stabiliţi aici. În anii trecuţi, în lunile de iarnă, până primăvara târziu, aşezarea rămânea izolată de restul lumii, din cauza zăpezilor mari şi a drumului impracticabil. Treptat lucrurile s-au mai schimbat. Iernile din ultimii ani au fost mai blânde, iar drumurile spre Bătrâna s-au mai reparat.

Locul pitoresc din Ţinutul Pădurenilor este căutat de iubitorii de natură din Timiş şi Hunedoara, iar tot mai mulţi oameni şi-au cumpărat proprietăţi aici, case vechi de peste un secol, bine întreţinute, pe care le-au renovat pentru a fi locuri de vacanţă.

Povestea machetei Castelului Corvinilor, veche de un secol și jumătate

0

De un secol şi jumătate, Castelul Corvinilor păstrează în colecţiile sale un obiect impresionant. Un colţ al „Camerei domniţelor” din Turnul nou de poartă este ocupat de o machetă din lemn, întinsă pe aproape patru metri pătraţi, care înfăţişa castelul aşa cum arăta el după incendiul mistuitor din seara de 13 aprilie 1854.

GALERIE FOTO CU MACHETA

Flăcările au devastat atunci aproape în totalitate edificiul, iar timp de peste un deceniu acesta a rămas abandonat, iar lipsa îngrijirii i-a accentuat starea de degradare. De la mijlocul anilor 1860, soarta Castelului Corvinilor urma să se schimbe. Omul care a contribuit decisiv la transformarea acestuia dintr-o ruină medievală în aşezarea maiestuoasă din zilele noastre a fost Lajos Aranyi (1812 – 1887), un medic pasionat de arheologie şi implicat total în restaurarea monumentului istoric, fapt pentru care a primit şi titlul de nobil de Hunedoara. Cu banii obţinuţi din vânzarea monografiei Castelului Corvinilor, pe care acesta a realizat-o, şi din alte economii proprii, Aranyi a comandat mai multe machete ale Castelului Corvinilor, similare celei păstrate până în zilele noastre. Una dintre ele a dăruit-oa prinţului moştenitor Rudolf, în speranţa că îi va câştiga interesul pentru acest edificiu. Altele au fost trimise autorităţilor statului austro-ungar, ministerelor care puteau aloca fonduri pentru restaurare.

Replica în miniatură a Castelului Corvinilor, singura care s-a păstrat până în prezent, era purtată prin oraşe Transilvaniei din urmă cu un secol şi jumătate, iar oamenii erau invitaţi să o admire şi să doneze bani pentru restaurarea monumentului istoric. Acţiunile medicului îndrăgostit de Castelul Hunedoarei au dat roade. În 1868, la o reuniune a Societăţii Maghiare de Istorie, a fost prezentat planul de restaurare al castelului, care urma să fie transformat într-o reşedinţă de vară a familiei regale şi un palat de vânătoare. Era potrivit datorită istoriei sale şi a întinselor păduri, pline de animale sălbatice, care îl înconjurau. Ideea i-a cucerit pe conducătorii Imperiului Austro-Ungar, iar resurse impresionante au fost mobilizate pentru refacerea castelului, în care au fost implicaţi oameni de ştiinţă, istorici şi arhitecţi renumiţi la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Textul integral pe adevarul.ro.